Într-un articol anterior am trecut în revistă unele dintre aspectele mai tehnice ale limbii chineze clasice, atât din punct de vedere istoric, cât și lingvistic. Există cu siguranță câteva argumente împotriva limbii chineze clasice din punctul de vedere al clarității - este ușor de interpretat greșit și este greu de descifrat, dacă nu aveți deja o bază lingvistică solidă și o mulțime de cunoștințe istorice.
Dar, în ciuda acestor provocări, chineza clasică a servit ca limbă scrisă de facto timp de mii de ani. Și nu numai în China, ci și în alte țări din Asia de Est.
Astfel, care a fost motivul utilizării sale pe scară largă și popularității sale de durată? Unii susțin că s-a datorat influenței istorice imense a Chinei asupra Asiei de Sud-Est. Alții spun că a fost datorită utilizării eficiente a spațiului de scris, deoarece compunerea documentelor pe benzi de bambus necesita gravarea caracterelor. Chiar și atunci când s-a inventat hârtia, deoarece aceasta nu se găsea ușor, asta a dus la utilizarea unui stil de scriere mai compact. Chineza clasică era pur și simplu alegerea perfectă pentru înțeleptul sau oficialul care dorea să spună mai mult cu mai puțin. În plus, a existat un bonus - în limba chineză clasică, nu este nevoie de punctuație la scriere - virgulele, semnele de întrebare și punctul sunt implicite, deci nu sunt scrise în mod explicit. Este foarte convenabil, nu?
Deși motivele de mai sus ar putea fi adevărate, ar mai exista o explicație. China, cu zeci de grupuri etnice și sute de dialecte vorbite, a reușit să unifice limba scrisă în așa fel încât nu numai vorbitorii de mandarină și cantoneză, ci și vorbitorii de japoneză, coreeană și vietnameză să își poată scrie reciproc și să se înțeleagă unii cu alții, fără să aibă nicio pronunție în comun. Și au putut să o facă până la începutul secolului al XX-lea.
Pentru a ilustra acest lucru, am ales un scurt articol din textul clasic chinezesc scris de poetul-filosof Liu Yuxi (772-842 e.n.) în timpul dinastiei Tang. Se numește „Inscripția unei locuințe umile” (陋室銘). Spune așa:
山 不在 高 ， 有 仙 則 名。
Muntele nu trebuie să fie înalt; dacă găzduiește un sfânt, va fi faimos.
水 不在 深 ， 有 龍則靈。
Apele nu trebuie să fie adânci; dacă vor găzdui un dragon, vor fi magici.
斯 是 陋室 ， 惟 吾 德馨。
O locuință primitivă și simplă ar fi aceasta, dacă nu ar fi fost virtuțile mele.
苔痕 上 階 綠 ， 草 色 入 廉 青。
Mușchiul se înverzește pe trepte; iarba reflectă o nuanță de verde în cameră.
談笑 有 鴻儒 ， 往來 無 白丁。
Mari învățați vorbesc și râd înăuntru; pe aici nu trece nimeni neînvățat.
可以 調 素琴 ， 閱 金 經。
Cineva poate cânta la simpla citră sau poate citi cu atenție scripturile de aur.
無 絲竹 之 亂 耳 ， 無 案 牘 之 勞 形。
Nu există nicio muzică haotică care să deranjeze urechea, nici un document oficial care să aducă greutăți.
南陽 諸葛 廬 ， 西蜀 子 雲亭。
Ca și coliba de iarbă din Zhuge Liang din Nanyang, este pavilionul Ziyun din West Shu.
孔子云 ： „何 陋 之 有？”
Așa cum a spus Confucius, „Cum l-ar putea numi cineva ca fiind fără ornamente?”
Acest pasaj a fost compus după retrogradarea lui Liu de la ofițer al palatului la un oficial de nivel de sat. Confruntându-se cu provocările sărăciei și umilinței publice, el a sculptat acest pasaj în piatră în afara locului unde stătea. Întregul text este format doar din optzeci și unu de caractere, totuși creează o scenă vie, satirizează ticăloșii pentru aroganța lor și transmite valorile morale pe care acesta le prețuia.
Chineza clasică a fost adoptată atât de mult, deoarece pur și simplu este un limbaj frumos, un limbaj elegant și rafinat, un limbaj care transmite semnificații profunde, idei complexe și intensitate emoțională. Este un limbaj care reușește să fie în același timp frumos, umil și fără echivoc poetic.
Printre surse: shenyun.org
