Taiwan trebuie să se îngrijoreze de seriozitatea americană. Spre deosebire de Afganistan, unde Statele Unite și-au implicat forțele timp de două decenii, Taiwan nu are forțe americane în țară și nu are nicio asigurare că Statele Unite vor veni în apărarea sa dacă țara va fi atacată de China.
Statele Unite au prostul obicei de a-și părăsi aliații și prietenii.
Lista este lungă. Ea include Vietnam și Cambodgia, Irak și Afganistan și Iran.
În toate aceste cazuri, într-un fel sau altul, Statele Unite, din motive proprii, au luat-o pe arătură.
Obama a retras trupele americane din Irak, deschizând ușa Iranului. În timp ce Statele Unite mai au câteva mii de soldați în Irak în scopuri de instruire și consultanță, aceștia se află sub asediu și este puțin probabil ca Statele Unite să îi protejeze.
De fapt, președintele Joe Biden a declarat că Statele Unite vor încheia misiunile de luptă din Irak până la sfârșitul anului 2021. Cu excepția cazului în care trupele americane vor fi scoase în mijlocul nopții, așa cum s-a întâmplat în Afganistan, este foarte posibil ca acestea să fie nevoite să se tragă în timp ce ies.
Carter a lăsat Iranul să se prăbușească în haos și a refuzat să îl sprijine pe Shah. Înainte de acel moment, Statele Unite furnizaseră masiv Iranului arme și consilieri militari. Dar când Shahul a cerut ajutor, nu a primit niciunul. Prăbușirea regimului Shahului, fără sprijinul SUA, era o concluzie previzibilă.
Nixon a lăsat Vietnamul și Cambodgia să se ducă pe apa sâmbetei, încercând să-și acopere urmele cu așa-numitele Acorduri de Pace de la Paris, care impuneau retragerea trupelor americane din Vietnam, o cerință cheie a Vietnamului de Nord. Vietnamul de Sud a rezistat o vreme, dar, fără aviația și sprijinul SUA, nu a putut învinge o armată nord-vietnameză susținută de Rusia și China.
Dezastrul din Cambodgia a implicat uciderea în masă a aproximativ 2 milioane de cambodgieni de către Khmer Rouge pe o perioadă de trei ani. Washington ar fi putut să o prevină, dar nu a făcut-o. Statele Unite au fost pe deplin conștiente de ceea ce făceau Khmer Rouge, pe măsură ce fluxul de victime înfometate și brutalizate curgea în Phnom Penh, pe măsură ce iminentul colaps lua amploare. (Autorul a fost în Cambodgia în ultimele două săptămâni de război).
Statele Unite au lăsat, de asemenea, să se întâmple crime în masă în alte părți, deși Statele Unite nu aveau nicio obligație specifică de a interveni. Genocidul din Rwanda din 1994 a luat viețile a 1,1 milioane de oameni din acea țară.
ONU a avut o misiune de menținere a păcii acolo (UNAMIR), dar din cauza regulilor restrictive de implicare și a limitărilor logistice, aceste forțe nu au reușit să oprească genocidul. Șeful acesteia, un canadian pe nume Romeo Dallaire, a încercat ulterior să se sinucidă de patru ori.
Nimeni nu spune (încă) că se întâmplă ceva comparabil în Afganistan, dar viitorul acolo pare sumbru. Există deja numeroase rapoarte privind execuții ale soldaților armatei afgane și multe crime.
În Taiwan, o țară asiatică prosperă, din clasa de mijloc, există o teamă evidentă față de China. Statele Unite sunt obligate să aprovizioneze Taiwanul cu echipamente de apărare, în conformitate cu Legea privind relațiile cu Taiwanul din 1979.
Această lege prevede ca Statele Unite să furnizeze Taiwanului "arme cu caracter defensiv" și "să mențină capacitatea Statelor Unite de a rezista la orice recurgere la forță sau la alte forme de constrângere care ar pune în pericol securitatea sau sistemul social sau economic al populației din Taiwan".
În 1979, Statele Unite au anulat Tratatul sino-american de apărare reciprocă cu Taiwanul. Acest tratat prevedea că, în cazul în care una dintre părți era atacată, cealaltă parte urma să îi vină în ajutor cu ajutor militar. Limbajul Legii privind relațiile cu Taiwanul nu reflectă această dispoziție cheie de apărare reciprocă și cere doar ca Statele Unite să "mențină capacitatea" de a rezista la orice recurgere la forță.
În realitate, Statele Unite se confruntă cu multe probleme în ceea ce privește "menținerea capacității" de a rezista la orice recurgere la forță. China și-a consolidat forțele convenționale și militare și a hărțuit Taiwanul și Japonia din ce în ce mai mult prin utilizarea puterii sale aeriene și navale.
Răspunsul Statelor Unite la ritmul accelerat al acțiunilor agresive ale Chinei a fost mai puțin strălucit. Navele marinei americane au efectuat exerciții pentru libertatea de navigație în Marea Chinei de Sud și în strâmtoarea Taiwan, dar aceste exerciții au fost puține și rare. În plus, există deja o reacție de respingere a exercițiilor de libertate de navigație, în principal pentru că există teama că acestea vor duce Statele Unite într-un război cu China.
Dar, de asemenea, Statele Unite și-au retras bombardierele cu rază lungă de acțiune (B-52 și B-1) din Guam și au luat puține măsuri pentru a întări forțele americane din Japonia și Okinawa. Singurul portavion american din Pacific, USS Ronald Reagan, a fost realocat în Oceanul Indian, eliminând o forță formidabilă din zonă. Aceste măsuri, în special Guam și relocarea navei Reagan, reprezintă concesii periculoase ale administrației Biden față de China.
Nimeni din administrație nu a explicat de ce Statele Unite își reduc prezența în Asia de Est, în timp ce amenințarea din partea Chinei este în creștere.
Câteva voci s-au pronunțat în Congres, chiar și din partea democraților care sunt alarmați. Una dintre ele este reprezentanta Elaine Luria (D-Va.), vicepreședinta subcomitetului pentru putere maritimă a Comitetului pentru Servicii Armate din Camera Reprezentanților. Luria a numit relocarea portavionului Ronald Reagan "una dintre cele mai mari greșeli pe care le-am făcut poate în timpul vieții mele, din punct de vedere strategic".
Luria a servit două decenii în Marina Militară, retrăgându-se cu gradul de comandant. A servit pe mare pe șase nave în calitate de ofițer de război de bord cu pregătire nucleară, a fost trimisă în Orientul Mijlociu și în Pacificul de Vest și și-a încheiat cariera în Marină comandând o unitate de 400 de marinari pregătiți de război.
Chiar înainte de dezastrul din Afganistan, liderii japonezi exprimau o îngrijorare tot mai mare cu privire la amenințările chinezești la adresa Taiwanului. Viceprim-ministrul japonez Taro Aso a afirmat că o invazie chineză ar fi o "amenințare existențială (pentru Japonia), deoarece Okinawa ar putea fi următoarea".
Problema principală este încrederea în SUA. Coreea de Sud, Japonia și Taiwan depind direct de Statele Unite. Fără sprijinul acestora, niciuna dintre ele nu poate evita războiul - în Coreea, amenințarea din partea Pyongyangului, iar în Japonia și Taiwan, amenințarea din partea Beijingului.
Nici Taiwan și nici Japonia nu se pot apăra singure împotriva Chinei. Coreea de Sud este diferită doar în sensul că are o armată puternică și multă muniție. Dar, în orice război, Coreea de Sud ar plăti un preț foarte mare.
Statele Unite au trupe în Japonia, în Okinawa și în Coreea de Sud. Vor lupta sau vor pleca? Statele Unite au tratate de apărare reciprocă cu ambele țări, spre deosebire de cazul Taiwanului, unde doar Legea privind relațiile cu Taiwanul oferă un oarecare ajutor țării.
Vor menține Statele Unite direcția în Pacific?
Stabilitatea în regiune depinde de hotărârea puternică și vizibilă a Statelor Unite și de acțiunea de descurajarea condusă de SUA. Acest lucru pare să fie în pericol în acest moment.
Semnalele care vin de la Washington nu sunt deloc pozitive.
Printre surse: theepochtimes.com
