Raport al PCC, plin cu realizări mincinoase

Citește și partea I, aici.

Beijing a emis un comunicat pe 11 noiembrie, cu ocazia încheierii celei de-a șasea ședințe plenare a celui de-al 19-lea Comitet Central al Partidului Comunist Chinez (PCC). Plenara a lăudat "realizările majore și experiența istorică" a Partidului de-a lungul celor 100 de ani de istorie. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, comunicatul este doar o campanie de propagandă.

Comunicatul susține că socialismul (cu caracteristici chinezești) este singurul sistem care poate salva China. Cu toate acestea, istoria PCC arată că regimul comunist și socialismul au provocat violență, morți și dezastre pentru poporul chinez. Socialismul nu a salvat China; dimpotrivă, a distrus China.

Înainte de 1949

Comunismul a început în Europa, iar Uniunea Sovietică l-a adoptat pentru a pune la cale revoluții violente în Rusia și apoi a acaparat țara. La trei ani după ce partidul comunist sovietic a condus Rusia, acesta s-a îndreptat spre China pentru a se extinde.

PCC a început cu violență: De la înființarea sa, PCC a lansat revolte armate în orașele și zonele rurale din întreaga țară, provocând numeroși morți și distrugeri.

Potrivit cărții "Nouă comentarii despre Partidul Comunist", cea de-a Treia Internațională Comunistă a Uniunii Sovietice, sau Cominternul, l-a ajutat pe Chen Duxiu și pe alți socialiști revoluționari să înființeze PCC pe 23 iulie 1921. Chen a ocupat funcția de secretar general al PCC din 1921 până în 1927.

Un citat din carte sună astfel: "Inițial, marxismul i-a atras pe radicalii chinezi cu declarația sa că este necesară o revoluție violentă pentru a distruge vechiul aparat de stat și a instaura dictatura proletariatului. Aceasta este tocmai rădăcina răului din marxism și leninism".

Aceasta este rădăcina răului și în PCC.

Teroarea roșie: Sub conducerea lui Peng Pai, unul dintre primii lideri ai PCC, care își avea sediul în comitatele Haifeng și Lufeng (cele două comitate sunt denumite Hailufeng) din sudul provinciei chineze Guangdong, aproximativ 10.000 de persoane au fost ucise în timpul "Terorii Roșii". Zeci de mii de case au fost incendiate, iar peste 40.000 de persoane au fugit în Hong Kong. Potrivit relatărilor istorice, PCC a comis acte odioase, cum ar fi omoruri, jafuri, violuri și canibalism.

Potrivit unui raport de studiu de caz de la Universitatea din Washington, autorul a descris zonele Hailufeng ca fiind "un iad pe pământ" în acea perioadă și a afirmat că Peng a invitat oamenii să mănânce "supă de carne umană" la un banchet.

Peng a introdus ideologia "luptei de clasă" pentru a mobiliza țăranii să participe la crime și violențe. Sloganul "normalizează și extinde masacrul în numele "eliminării contrarevoluționarilor"" a fost pus în practică de PCC de-a lungul istoriei sale.

Banditismul și uciderea misionarilor americani: Fang Zhimin, un lider local al PCC din provincia chineză de coastă Jiangsu, i-a răpit pe misionarii americani John Stam și soția sa, Elizabeth Alden sau "Betty", inclusiv pe bebelușul lor de trei luni, Helen. Fang a cerut bisericii să plătească o răscumpărare de 20.000 de monede de argint, pe care aceasta nu a putut să o plătească. În consecință, Fang a decapitat cuplul. Un chinez curajos și-a sacrificat propria viață pentru a salva copilul, care a fost în cele din urmă returnat bunicilor săi.

Această perioadă a marcat începutul terorii roșii care a cuprins întreaga țară sub conducerea PCC.

Comunicatul celei de-a șasea ședințe plenare susține că PCC a eliberat poporul chinez prin socialism. Au eliberat poporul prin ucideri și violențe?

Trădarea: Comunicatul PCC susține că "a abolit complet tratatele inegale impuse Chinei de puterile occidentale și toate privilegiile imperialismului în China".

Adevărul este că PCC-ului nu-i pasă nici de țară, nici de popor. Se folosește de toate oportunitățile pentru a-și consolida puterea.

În 1929, guvernul naționalist chinez s-a luptat cu Uniunea Sovietică pentru a prelua administrarea Căii Ferate Chineze de Est (cunoscut sub numele de "Incidentul Căii Ferate Chineze de Est"). Liderul Uniunii Sovietice de atunci, Iosif Stalin, le-a ordonat comuniștilor chinezi să "protejeze Uniunea Sovietică" într-o declarație emisă către PCC.

Comitetul Central al PCC s-a supus ordinelor lui Stalin și a emis o serie de notificări, cerând membrilor de partid să pornească revolte armate în diferite regiuni și să trimită armate de voluntari pentru a sprijini Armata Roșie a Uniunii Sovietice împotriva trupelor naționaliste chineze. La acea vreme, sloganurile PCC erau: "protejarea Uniunii Sovietice" și "înfrângerea guvernului contrarevoluționar al lui Chiang Kai-shek".

Pe lângă calea ferată din estul Chinei, Uniunea Sovietică a ocupat o mare parte din teritoriul Chinei.

În 1999, liderul de atunci al PCC, Jiang Zemin, a semnat un acord cu Rusia, prin care recunoștea toate tratatele semnate între guvernul Qing și Rusia, renunțând la peste 1 milion de kilometri pătrați de pământ - ceea ce este egal cu mărimea a câteva zeci de insule Taiwan. Apoi, în 2004, Hu Jintao, succesorul lui Jiang, a semnat un "Acord suplimentar pentru secțiunea estică a frontierei sino-ruse", cedând Rusiei jumătate din insula Heixiazi.

Aceste acțiuni ar trebui să fie considerate trădare.

PCC a colaborat cu Japonia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: PCC a încercat să doboare guvernul naționalist aflat la putere.

Guvernul naționalist Kuomintang a fost forța care a rezistat invaziei japoneze în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. PCC a profitat de invazia japoneză pentru a-i slăbi pe naționaliști și armata Kuomintang prin război.

PCC a trimis spioni pentru a furniza informații militare despre armata naționalistă trupelor japoneze invadatoare, iar liderul PCC, Mao Zedong, a dorit să "prelungească războiul sino-japonez cât mai mult posibil", potrivit lui Endo Homare, director al Centrului de Relații Internaționale al Universității de Asistență Socială din Tokyo.

Planul lui Mao de a-l înlocui pe Chiang Kai-shek, șeful guvernului naționalist și al armatei acestuia, a fost interceptat de sovietici. În 1936, PCC l-a manipulat pe războinicul din Manciuria, Zhang Xueliang, pentru a-l aresta pe Chiang, în încercarea de a-l forța să renunțe la putere și să se alăture comuniștilor. Dar Stalin, temându-se că PCC nu este capabil să îi oprească pe japonezi, avea nevoie de Chiang și de trupele sale pentru a rezista forțelor japoneze și pentru a le împiedica să atace Moscova. Astfel, PCC a trebuit să-l elibereze pe Chiang.

Planul lui Mao era să îi lase pe japonezi să îi distrugă pe naționaliști. Milioane de soldați din Kuomintang și-au pierdut viața în război, în timp ce forțele militare ale PCC au crescut semnificativ sub pretextul apărării Chinei.

Medicul personal al lui Mao a dezvăluit că Mao "a creditat Japonia cu victoria comunistă în războiul civil".

În timp ce PCC a înșelat poporul chinez cu sloganul său politic, "construirea raiului pe pământ", a generat, de fapt, violență, război și morți - transformând țara într-o "teroare roșie" și într-un "iad pe pământ".

Din 1949 până în 1978

Comunicatul se laudă că perioada dintre 1949 și 1978 este una de "revoluție și construcție socialistă". Cu toate acestea, în această perioadă, PCC a desfășurat multiple campanii politice și "lupte de clasă" care au provocat între 60 și 80 de milioane de morți.

Sub Mao, printre campaniile politice majore s-au numărat reforma agrară și reforma comercială și industrială de la începutul anilor 1950, care a eliminat întreaga clasă de proprietari și capitaliști. Mișcarea celor o sută de flori și Revoluția culturală au eradicat clasa intelectuală.

Un articol din 2016 al Washington Post, intitulat "Remembering the biggest mass murder in the history of the world" (Amintirea celei mai mari crime în masă din istoria lumii), susținea că Mao a provocat moartea a 45 de milioane de oameni între 1958 și 1962, prin intermediul "Marelui Salt Înainte", care este "cel mai grav incident de crimă în masă înregistrat vreodată".

Decesele, sărăcia și haosul provocate de Revoluția Culturală au făcut ca PCC să se teamă că va pierde controlul asupra poporului. Succesorul lui Mao, Deng Xiaoping, a vrut să schimbe lucrurile prin deschiderea pieței chineze către Occident.

După 1978

Deng a fost martorul politicilor economice eșuate ale lui Mao și a văzut în capitalism singura opțiune pentru a scoate China din sărăcie.

În comunicat se spune că Deng "a stabilit liniile de bază ale etapei primare a socialismului... și a fost un pionier de succes al socialismului cu caracteristici chinezești" și că PCC "a orientat activitatea către construcția economică".

Cu toate acestea, Deng nu a scăpat de socialism și nici nu a respins toate politicile lui Mao, altfel, PCC ar fi pierdut baza existenței sale. Deng a folosit capitalismul pentru a "lăsa pe unii oameni să se îmbogățească mai întâi".

Cei care s-au îmbogățit primii au fost elitele PCC, a doua sau a treia generație a membrilor fondatori ai partidului și proprietarii de afaceri care au mituit familiile puternice legate de PCC pentru beneficii personale.

PCC, care pretinde că este reprezentantul proletariatului, a devenit cel mai mare capitalist din China, ceea ce arată eșecul total al socialismului și al marxism-leninismului.

China a devenit "fabrica lumii", cu sute de milioane de muncitori care muncesc pe liniile de producție. Sub stindardul socialismului cu caracteristici chinezești, eșalonul superior al PCC a luat cea mai mare parte a bogăției țării.

Corupția s-a agravat de la reformă și deschidere. Protestul studențesc pro-democrație din Piața Tiananmen din 1989 a fost reprimat fără milă de tancurile și armata PCC. Este păcat că membrii comunității internaționale nu au luat nicio măsură pentru a sancționa PCC la vremea respectivă.

China încă se bucură de beneficiile globalizării, dar dezechilibrul comercial uriaș cu alte țări este nesustenabil. PCC a încălcat în mod repetat regulile comerțului echitabil și s-a confruntat în mod inevitabil cu reacții negative. De data aceasta, lumea liberă, inclusiv Statele Unite și Uniunea Europeană, a impus sancțiuni împotriva PCC.

China se confruntă, de asemenea, cu o criză a sărăciei și cu o problemă majoră a decalajelor de bogăție, deoarece clasa de elită refuză să renunțe la privilegii. Acesta este unul dintre factorii care l-au determinat pe Xi Jinping să lanseze o campanie anticorupție (menită să elimine oficialii corupți) și o politică de "prosperitate comună" (de exemplu, sub forma unui plan de redistribuire a bogăției).

În plus, pandemia a slăbit și mai mult economia Chinei. Acum, PCC se confruntă cu presiuni atât în țară, cât și în străinătate.

Istoria a dovedit că guvernarea PCC a fost un eșec și că în curând își va găsi sfârșitul.

Citește și partea I, aici.

Printre surse: theepochtimes.com